Muzweek.net: Editorial - Politica sau arta?

	Politica sau arta? Iata o intrebare care poate naste o dezbatere interminabila, atunci cand vizeaza actul muzical. Daca este sa o luam cronologic, la prima vedere, exprimarea ideilor politice intr-un vesmant artistic a aparut de-abia in anii ’60, cand Miscarea Hippie era in plina dezvoltare. Si totusi...

Cumpara CD-uri cu acest artist		Daca ar fi sa cercetam mai atent, realizam ca muzicienii si-au spus parerea in legatura cu evenimentele politice si sociale ale epocii inca din secolele XIV-XV. Cel putin din cate putem analiza in acest moment, avand in vedere ca pana in perioada minnesangerilor, trubadurilor si truverilor nu avem prea multe documente concrete (partituri muzicale). Astfel, ma voi referi doar incepand cu perioada preclasica. Uitandu-ne cu atentie, muzicienii au avut intotdeauna un mod de a-si concentra opiniile politice, atunci cand o doreau, intr-o lucrare muzicala.
Alte editoriale de acest autor
Ringtones cu acest artist
Logo-uri cu acest artist
Bilete la concertul tau preferat

Un astfel de exemplu este genul muzical Opera Buffa (opera comica), denumita astfel deoarece textul care insotea partitura instrumentala avea menirea de a expune o situatie care sa provoace rasul auditorilor. Un exemplu elocvent este celebra La Serva Padrona (Servitoarea Stapana), in fapt o expunere ironica a unui raport social. Un alt exemplu, este Sinfonia nr. 3 (Eroica), a marelui Beethoven, care initial a fost dedicata lui Napoleon Bonaparte (pe care muzicianul il admira foarte mult). Ulterior, mentiunea a fost schimbata cu “Dedicata unui erou necunoscut”, in urma esecului de la Waterloo.

Practicand la curtile regale sau nobiliare din Vestul Europei, toti acesti muzicieni nu puteau sa isi arate fatis nemultumirea legata de situatia politica, sociala si economica, pentru ca odata iesiti din gratiile Contelui, erau nevoiti sa isi gaseasca o slujba in alta parte, pentru a nu muri de foame. Pe de alta parte, fiind angajati in general pentru a face pe placul stapanului, muzicienii trebuiau sa compuna piese care sa poata acompania momentul in care se servea masa sau cel in care castelanul avea musafiri care trebuiau distrati si nu deranjati.

O data cu societatea de tip modern de la inceputul secolului XX, statutul muzicienilor s-a schimbat. Nu au mai fost angajati in palate, dar nici nu li s-a mai garantat siguranta zilei de maine. Modelul american, al artistului care canta in baruri si in salile de dans, a fost adoptat rapid si de europeni. O data cu anii ’60 si aparitia modei de a protesta intr-un mod cat se poate de direct impotriva anumitor opinii, si temele abordate de muzicieni s-au diversificat. Asa a aparut o noua generatie de artisti protestatari, printre ale caror varfuri, influentate direct de muzica blues americana, s-au numarat Bob Dylan, Jimi Hendrix, Ten Years After sau Janice Joplin. Ideea a inceput sa prinda contur din ce in ce mai mult in anii ’70, ’80 si ’90, cand artisti si trupe precum Lennon, U2 sau The Cranberries au reusit sa confere acestui mod de protest un statut artistic recunoscut ca atare. Acelasi lucru s-a intamplat si in cazul culturii hip-hop, dar care, desi a pornit din ghetto-uri, a ajuns sa glorifice ipostazele “baiatului adevarat” si a “fetitei bune”, care sunt plin de bani si nu fac altceva decat sa se distreze toata ziua.

Din pacate, protestul muzicienilor din generatiile trecute a fost inlocuit de moda de a protesta. Nu este important sa ai ceva de spus, trebuie doar sa te comporti ca un proscris. Asa s-a ajuns ca in zilele noastre drogurile sa fie glorificate, cantate si consumate in cantitati infiorator de mari, in timp ce problemele cu adevarat importante: saracia, politica agresiva si impunerea cu forta a unor sisteme de gandire si reactie au cazut in derizoriu. In zilele noaste, artistii nu mai sunt artisti, sunt doar rezervoare de bani, folosite nu de dragul artei ci al setei de putere. Iar muzica nu mai este muzica, devenind o afacere cu bunuri perisabile.

Mircea Iliescu