Muzweek.net: Star Report - Trupa: Recenzia neasteptata a unui concert dezamagitor

	Trupa: Recenzia neasteptata a unui concert dezamagitor Prima data cand am auzit aceasta formatie, mi-a lasat o impresie foarte puternica. Cu toate ca single-ul Daca Nici Tu nu lasa sa se intrevada o posibilitate a existentei unui originalitati stilistice, cantecul m-a cucerit si mi-a ramas in memorie. Poate tocmai de aceea am pretins mai mult decat se pare ca Trupa imi putea oferi

Cumpara CD-uri cu acest artist		Cu aceste ganduri am pornit spre lansarea primului material discografic al grupului. Oboseala a fost la un pas de a ma face sa ma razgandesc in intentiile mele de a asista la concertul din Music Club dar, in cele din urma, curiozitatea a invins. Prima dezamagire: mult asteptatul album era, de fapt, un banal maxi-single cu cinci piese. Putin pentru o trupa rock care se respecta. Si totusi, mai ramanea concertul...
Alte articole cu acest artist
Ringtones cu acest artist
Logo-uri cu acest artist
Bilete la concertul tau preferat

Iluziile mele de calitate s-au destramat repede. In fata mea nu erau decat sase oameni plictisiti, aflati parca de nevoie pe scena, care afisau o placere de a canta identica cu cea a unor instalatori in pauza de masa. Singurul care se mai straduia era basistul, dar jocul lui de scena parca nu cadra cu piesele. Nici stilul muzical nu m-a convins, senzatia fiind ca am de-a face cu un grup care vrea sa cante rock alternativ, dar este fan Compact. De altfel, nici nu-i de mirare: la clape - nimeni altul decat Vlady Cnejevici.

Solista cu voce destul de sigura dar stinsa, anuntata cu surle si trambite ca „cea mai buna voce feminina din Romania” m-a dus cu gandul la pretentiile de vedeta ale modestelor din Scoala populara de arta. Dupa cinci piese propri construite pe principiul struto-camilist - Nici cal, nici magar; a se citi nici alternative, nici hard rock -, a urmat adevaratul spectacol.

Timp de o ora am asistat la un concert pentru chitarist si trupa, in care Marius Savu ne-a aratat toata tehica sa de chitara, maiestrita in solo-uri interminabile de anii ’90, numai bune pe preluari din repertoriu international. Dupa ce am ascultat piese Jimi Hendrix Experience interpretate in versiune vocala feminina, am trecut pentru cateva minute la Nelly Furtado, din care cu greu am recunoscut cate ceva, pentru a ajunge la Alanis Morissette, momentul cel mai demn de mentionat din acea seara. Remarcabila in copierea stilului vocal inimitabil al solistei canadiene, Simona Radu m-a facut sa jur ca Alanis a urcat pe scena. Dragut, dar total ineficient, de vreme ce artistul trebuie sa isi arate propria personalitate si nu pe a idolilor sai.

Trebuia sa ma ridic in acel moment de la masa, cat inca nu era totul pierdut. Curiozitatea m-a impins insa sa raman, doar pentru a constat ca „baietii astia au un viitor luminos in rock-ul gotic”. Si pentru ca tocmai argumentam cu un coleg de la presa ca din paleta stilistica a serii nu mai lipseste decat Night Fever si ale sale ritmuri disco, Trupa mi-a satisfacut pretentiile si urechile mele s-au delectat cu ABBA.

Emotia a fost prea mare si am decis sa ma indrept spre casa. Probabil ca baietii au continuat sa cante pana tarziu in noapte. Pe drum, un spectator la concert isi exprima parerea: „Varza!” Am zambit ironic si am realizat ca nu sunt singurul care a gandit asa...

Mircea Iliescu