Muzweek.net: Star Report - Folkul si generatia sa generica

	Folkul si generatia sa generica Pe cat cred, a sosit vremea unei delimitari si evaluari decente si oneste a manierei folk. Parte a marelui fenomen rock, aceasta ramura nu a parvenit macar sa se descrie in liniile sale majore, ci intampina balbaieli atroce in insasi gura unor „repre-zentanti” ai sai pe cat de celebri, pe atat de nesemnificativi (cauzei date)

Cumpara CD-uri cu acest artist		Premiat substantial la o ceremonie pop, Tudor Gheorghe afirma, de pilda, ca dintotdeauna a apartinut muzicii usoare … Fireste, personajul nu imi atrage atentia decat in economia randurilor de fata. Sine ira et studi-o, voi aminti si alte nume, scopul fiind exclusiv exemplificativ. Precizez totodata ca nu mi-e aminte o definire scrupuloasa a genului, ci notez doar diversele tentative de descriere a sa pentru a sti ce a insemnat pentru cei ce l-au inventat, indiferent ce a a ajuns ulterior.
Alte articole cu acest artist
Ringtones cu acest artist
Logo-uri cu acest artist
Bilete la concertul tau preferat

Caci, din pricina rautatii vremurilor, in discutie sunt doua stari distincte: una initiala, partial cunoscuta, orgolioasa si ferma, si cea deja celebra, infeudata compromisurilor morale, politizata si in consecinta realizata financiar-social. Normal, la inceput lucrurile erau amestecate. Pentru Ciabi (Dorin Liviu) Zaharia, folkul era „nostalgia taranului orasenizat”, pentru Vali Sterian „orice, si, daca vreau sa ma crezi destept, iti spun ca e o stare de spirit”, pentru Doru Stanculescu (a carui parere o impartasesc, eu descriind subiectul ca fiind o superstitie) „nici n-a existat, ci fiecare avea muzica lui si, toata adunata, a dat folkul”. Altii, ca Mircea Popa si Dan Oprina ( Pasarea Kiwi), il considerau o detonare a nevoii de exprimare, pe cand pentru un Dan Chebac sau Mircea Vintila insemna mai mult un apendice al rockului, aparut din lipsa aparaturii si instrumentelor electrice. Intrucat opiniile pionierilor au importanta lor, nu mica, si intrucat aceasta circumstanta a creat multe frictiuni cu privire la cine a fost mai intai si cine pe urma, ca si cum din dreptul de primogenitura ar izvori un drept artistic, declar ca aspectul e pentru mine irelevant, in imprejurarile in care absolut nimeni dintre noi nu poate sustine ca a creat cel dintai in zona folk, ci doar ca cineva a fost cunoscut si etichetat ca folksinger inain-tea altuia. Dar traiam sub dictatura si, ca si azi, sansele nu erau egale, ci doar unii aveau rubedenii, relatii si contacte cu potentatii zilei, care le asigurau accesul la mass-media. Apoi - totusi - doar unii erau gata la orice degradare pentru promovare. Nu e lipsit de semnificatie sa consemnez ca unul dintre cei mai straluciti reprezentanti ai generatiei noastre, potrivit normelor noastre valorice, Nicu Vladimir, nu s-a bucurat pana la sfarsitul vietii macar de o singura aparitie la TV. O vedea, in schimb, poporul pe… Mihaela Bustuchina. Pe cine?
Sa venim acum la creatia propriu-zisa. Paradoxal, desi este un loc comun ca folkul a aparut ca ruda saraca a rockului, deschizand spectacolele marilor trupe, astazi se observa ca, pur muzical, marile trupe cantau in buna masura ceea ce acum se numeste meta-folk, adica forma orchestrata a acestuia, cu interes marcat pentru melodicitate, simplitate, armonii frugale. Cel mai mare muzician al generatiei generice, Dan Andrei Aldea, a creat atat in folk, cat si in rock. Apoi ce sa mai zic de cunoscuta formatie Phoenix, ale carei melodii sarbo-tiganesti ar fi indepartat-o spre muzica de pura factura regional-folclorica, de nu venea Serban Foarta cu meritoriile sale texte? Practic, in aria melodica s-au manifestat trei linii principale: cea provestica, urmarind subconstient o sincronizare lovinesciana cu aerul lumii „civilizate”, cea folclorica, prea pretentioasa pentru sumara cultura a adeptilor sai, esuand fie in preluari ad litteram, fie in subproduse cvasi-lautaresti, cu ritmica lasciva, si varietatea chirilica, cu mare dor de stepele estice, de bautura si lacrimi printre gloante, apeland la trei-patru acorduri minore, dintre care unul, cum ziceau timisorenii, se tinea de rezerva.

Pentru cei ce au inventat maniera, idealul era personalitatea totala, in asa fel incat sa se manifeste si ca instrumentisti, uneori la doua instrumente simultan, si ca interpreti, si ca nascocitori ai melodiilor, si ca autori ai vorbelor. (Fata de arta menestrelilor medievali lipsea, cum se observa, doar abilitatea jongleriei). La acest efort integral s-au inhamat nume ca Dorin Liviu Zaharia, Nicu Vladimir (cu versuri publicate sporadic in presa literara), Mircea Popa, Doru Stanculescu, Vali Sterian, Mircea Florian, Zoia Alecu, Misu Diaconescu si alti cativa, nu multi. Idealul personalitatii totale era atat de ravnit, incat s-au consemnat cazuri de furt patentat atat in zona melodiei, cat si in cea a verbului, doar ca autorul sustragerii sa treaca drept creator intreg. Nu mai dau identitati aici, lumea muzicala cunoscand bine faptele. Ulterior, cei mai putin dotati au platit ceva parale pentru ca autorii reali sa le conceada a semna ca textieri sau compozitori.

Un grup separat, mai numeros cu siguranta, l-au constituit cei care nu scriau, dar isi alegeau versurile din mai marea sau mai mica poezie ca spunand realmente ceea ce ei ar fi vrut sa spuna. Dar ce voiau sa spuna toti? Astazi se vede ca a existat un crez mai degraba politic, posibil de rezumat intr-un singur cuvant: libertate. Cateva nume, din multele de consemnat: Dan Andrei Aldea, Marcela Saftiuc, Dan Chebac, Adriana Ausch, Adrian Ivanitchi, Evandro Rosetti etc. Reamintesc faptul ca ma refer exclusiv la primul val folk, purtator de artisti ce s-au manifestat si inainte de deturnarea politica. Ceea ce numesc „adevaratul folk” din pacate a trait putin - dar a murit repede! Politica i-a cusut giulgiul, iar groparii purtau suavul nume de „poeti”. Nevoia de glorie, ahtierea dupa celebritate si arginti, uneori parsivenia innascuta sau slabiciunea de caracter i-a manat pe multi la compromisul cu puterea. Spre rusinea nestearsa a generatiei mele, cativa au coborat pana la a deveni turnatori sau chiar insi in serviciu comandat. Optiunea iscariota s-a justificat deseori prin rigorile cenzurii: era musai, se sustinea, sa apelezi la versuri gata publicate, care deja trecusera de ea, si ce versuri mai nimerite sa fi gasit decat ale animatorului cutarui cenaclu? Chiar un fost coleg al meu de scoala a inaugurat cararea duplicitara, facand primul echipa cu Adrian Paunescu si primind in schimb multe si mari beneficii (doar pentru a-l trada apoi, cum era de asteptat). Dupa el au urmat Socaciu, Berti, Dragomir, Ionita etc. Incepea perioada de glorie a imposturii, cand mai ca nu exista catun in tara fara doi-trei folksingeri gata sa iti indruge ceva „pe versuri de Paunescu, iar muzica imi apartine”. Asa a fost, in linii mari.

Prezentul articol nu are concluzii, ci sfarseste mai degraba ingandurat. Generatia de azi a mostenit, din pacate, forma corupta a genului, ceea ce o inglodeaza in sentimentalisme si melancolice armonii pravoslavnice, fara detenta, fara gustul luptei, fara dorinta de libertate si mandria rasei proprii. Dar despre toate astea, despre starea de fata si perspective, poate intr-o consemnare viitoare.