Muzweek.net: Star Report - Un interludiu in Cenaclul Flacara

	Un interludiu in Cenaclul Flacara "Spovedania unui invins", asa isi intitula o celebra brosura Panait Istrati, infocat adept al bolsevismului la un moment dat, dupa ce a revenit dintr-o vizita facuta in URSS impreuna cu amicul sau Nikos Kazantakis, dezicandu-se, si tot astfel as fi putut intitula prezenta relatare, caci se potriveste bine cu ceea ce gandesc sa scriu despre Cenaclul Flacara si pasagera mea trecere pe acolo.

Cumpara CD-uri cu acest artist		Ne-am dedat cu totii in viata la lucruri mai putin vrednice de lauda, iar in ce ma priveste, cu privire la moralitatea actului artistic, marele pacat a constat in participarea la trei turnee ale cenaclului paunescian (al comitetului central UTC). Lasa ca din catestrele am plecat pe la jumatate, nemaiputand suporta anumite evenimente petrecute in culise, dar numele meu ramane pe lista. Precizez ca a parasi din proprie initiativa acea intreprindere se interpreta ca o crima majora. Protocolul cerea ca poetul-sef sa dea lumea afara, fapt ce-i producea o misterioasa placere.
Alte articole cu acest artist
Ringtones cu acest artist
Logo-uri cu acest artist
Bilete la concertul tau preferat

Spre deosebire de Istrati, ideologia comunista nu m-a interesat nicicum. De ce oare am calcat atunci pragul cenaclului? Cred ca, indiferent ce au devenit colegii din acele vremi ulterior, la inceput ne-a manat pe toti dorinta de afirmare. Eram lupi tineri, aveam ceva de spus (pai cum!) si ne trebuia un spatiu de manifestare. Pana atunci cantasem prin stranduri, prin parcuri, pe la ceaiuri, la doua-trei case de cultura, la cateva seri dansante. Imi facusem ceea ce se cheama "debutul", insa numai ca interpret. Intre prieteni si pahare imi faceam curaj sa zic si niste insailari ce se doreau compozitii. Cateva dintre ele s-au dovedit, miunune mare, destul de interesante spre a fi preluate si fredonate de amici, unii devenindu-mi apoi inamici chiar din cauza lor. Sar aici peste amanunte si precizari de dragul unor prietenii stravechi si amintesc anumite evenimente, de altfel cunoscute intre muzicieni, doar spre a face inteles cursul gandului.

Pe cand stateam eu degeaba intr-o zi, vine camaradul din copilarie, de pe cand umblam amandoi in pantaloni scurti, fost coleg de banca in scoala primara, coleg apoi la Liceul Lazar si partener intr-o visata trupa, pe nume Mircea Vintila, si ma invita la ceea ce aveam sa aflu a fi fost a doua sedinta a pomenitului Cenaclu, unde urma sa se produca. El a urcat pe scena, era in sala de festivitati a unei scoli, iar eu m-am infundat intr-un scaun. Lumina saraca, public nu prea numeros, un ins grasuliu, imi parea mult mai in varsta decat noi, postat la o catedra in stanga scenei, iar spre dreapta, insirati ca margelele pe ata, cu mainile in poala, artistii. A vorbit Adrian Paunescu, dezinvolt, cu o stapanire de sine si o superioritate in exprimare ce nu lasa dubii ca are consimtamant de sus. Treaba mi-a displacut, in primul rand fiindca ceea ce voiam sa aduc in muzica era tocmai steagul celor de o varsta cu mine, fara strop de rosu in el. La drept vorbind aveam modesta pretentie sa dau jos imediat comunismul, ca generatia mea sa ii ia locul in chip glorios. Mi s-a sters din minte distributia acelui spectacol, retinand doar doua figuri, pe A. Paunescu si pe Doru Stanculescu. Presidente, aflat in gratiile maxime ale lui Grasu, a venit la microfon cu pasi studiati, s-a pus pe un taburet cu chitara in mana si muzicuta de gat, foarte personal, cu o constiinta de sine marcata, cam scund pentru a se potrivi importantei. Ceea ce a cantat nu m-a convins. Atmosfera grea, piese lungi cat o zi de post: Balada Din Copilarie si Ai, Hai. Chiar m-a deranjat reverenta fata de sef (vorbesc de prima impresie, caci Doru avea sa se dovedeasca un cu totul alt personaj), in acel moment debutand lunga sclavie a folksingerilor fata de textele lui A. Paunescu (acesta a scris versurile Baladei Din Copilarie). Gaz peste foc, Mircea Vintila ma informa ca nu datorita meritelor proprii era promovat Doru, ci fiindca sora lui, Mihaela Mihai, se cunostea bine cu conducatorul cenaclului. Exista o invidie reala la Vintila, dar oare a ramas vreun artist neatins de aceasta plaga? Eu insumi am fost invidios pe el cand vedeam, dupa ce a ajuns un nume, cu ce fete frumoase iese in oras. Noroc chior, alte motive n-am avut. Comparand, judeacata subiectiva a inclinat atunci in favoarea lui Ciocu. Desi contractat, transpirat, alb de emotie, a zis un Lordul John ce dovedea clara superioritate in privinta varietatii progresiilor armonice, precum si o zare de haz salutara. De altfel, blondul folkist a dat mereu dovada de un simt al umorului remarcabil. Si plecand noi de acolo, am luat acelasi tramvai ca si Doru, care s-a dus insa in fata, aproape de vatman. Asa s-a facut ca nu mi-a fost prezentat, ci aveam sa ne cunoastem mai tarziu, in circumstante ingrate pentru mine. Am retinut insa rivalitatea dintre ei, pozitia de superioritate a lui Presidente si pizma greu de ascuns din ochii lui Vintila.

Per total, ceea ce vazusem nu-mi starnea interesul si in nici un chip nu ma batea gandul sa cant la randul meu in cadrul acelui "cenaclu". Fac aici o mica digresiune si notez ca Paunescu avusese anterior o tentativa similara preluand adevaratul cenaclu Luceafarul, unde se manifestasera Nichita Stanescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Sanziana Pop, Ion Gheorghe, Leonid Dimov etc. Condus in vremurile lui mari de M. R. Paraschivescu, apoi de Eugen Barbu, Luceafarul a ajuns in cele din urma sub mana lui Paunescu. Acolo, la Casa Sadoveanu, l-a adus sa cante pe Mircea Florian. Satmareanul a facut o figura de dandy pretios, zicand din varful buzelor Podul De Piatra. Ca oi fi eu prea nazuros, nu stiu; fapt este ca acest folkist mi-a produs totdeauna impresia unui veleitar, unui comedian cu complexul provincialului, unui "ce" lipsit de substanta. (In relatiile sociale este o persoana agreabila, pot zice). Dar pe deasupra ma indigna ca folosea o piesa din folclorul copiilor ca sa insinueze ceea ce n-avea curajul sa rosteasca in clar; mi se parea un act imposibil, ca al acelor protestatari ce pun in primul rand al demonstratiilor lor copiii, ca scut uman impotriva fortelor de ordine.

O vreme n-am mai fost la curent cu nimic legat de Flacara sau alte activitati frivole, tinand-ma de carte. Dupa ispravirea literelor, am plecat in armata, langa Cluj. Acolo am aflat din presa despre revista Flacara in nou format, condusa de Paunescu si reflectand pe pagini veline, colorate, activitatea cenaclului omonim. Nu mica mi-a fost mirarea sa descoper ca unele piese ale mele, cantate si asumate de altcineva, faceau un succes maret. Pe cand le scriam, nici gandeam sa fie interpretate vreodata in fata unui public real, intr-o sala de spectacole adevarata. De aceea multe nici nu erau terminate, ci contineau doar doua strofe si refrenul (ca La Rasarit, cunoscuta si sub titlul Vrajitorul Lhoa Oma) ; a treia strofa, dara, urma sa apara intr-un viitor nedeterminat. Cum eram si indragostit lulea si tineam sa imi impresionez printesa, o data lasat la vatra m-am socotit sa bat la acea poarta. Dar intre timp un foarte vechi amic al meu, si anume cel ce imi subtiliazse melodiile, luase locul lui Doru Stanculescu in gratiile lui Paunescu, ceea ce imi facea calea spinoasa. Cugetand bine, am imaginat o atitudine dupa parerea mea realista. Imi spuneam ca ar fi fost cu neputinta sa imi revendic piesele demascand impostura celui ce le sterpelise, din moment ce el, dupa ce il cucerise pe Grasu cu ele, fusese luat in brate de acesta fiindca se apucase sa compuna cu osardie pe versurile lui. Nu era sa-si abandoneze Paunescu protejatul, deja in stadiu incipient de vedeta nationala, pentru a face dreptate unui necunoscut. M-am prezentat deci la sectia de triere, cu ea ocupandu-se atunci George Stanca. "Uite, zic, eu sunt Horia Stoicanu si piesele mele se canta de catre cutare la voi, ca fiind ale lui. Dar ti-o spun doar ca sa iti dai seama ca nu m-am apucat de compus ieri. Iti cant acum alte bucati, sa vedem ce-o iesi". Dupa asta, George bineinteles ca s-a dus si i-a spus totul lui Paunescu. Fiindca intr-una dintre melodii pronuntam numele marelui Dumnezeu, ceea ce era interzis, am fost declarat "cantaret mistic". Faptul m-a magulit la culme, desi era o invectiva! In urma informatiilor primite, atitudinea lui Paunescu a fost una prevenitoare si distanta. Si-a dat seama intr-o clipa cum stau lucrurile si ca eu nu sunt un smintit picat din lumea larga sa revendice piesele unei vedete, cum ma incondeia fostul amic, dar nu avea nici un interes sa diminueze renumele acestuia, care in definitiv era tot o creatie a sa si care ajuta substantial la popularizarea poemelor sale. In paralel cu spectacolele acelui Cenaclu Flacara, inca nedeclarat "al CC al UTC", existau alte cateva spatii unde folkul facea primii pasi. Intre ele, un rol deloc neglijabil l-a avut Clubul Z, patronat de Aurel Gherghel. La Z aveau loc nu doar spectacole, ci si intalniri intre muzicieni. Si asa, ajuns cine stie cum acolo intr-o seara, s-a deschis o discutie asupra paternitatii pieselor mele cantate la Flacara, zvon aflat deja pe buzele multora. Dar discutau ei intre ei, eu fiind pus in situatia de a nu-mi putea apara cauza. Parerea generala era ca talentul vedetei nu putea fi contestat si ca in consecinta eu eram intr-adevar un intrigant pus sa-i faca rau. Unul mai nervos, Misu Diaconescu, cunoscut apoi si sub pseudonimul Anghel Mora, poet si regizor ajuns in lumea celor drepti acum, m-a intrebat in particular daca nu cumva, eu fiind vechi prieten cu starul, compuseseram impreuna piesele controversate? Am negat cu indignare, ceea ce l-a trecut imediat in tabara adversa. Nicu Vladimir, devenit abia peste cateva saptamani unul dintre cei mai buni camarazi din viata mea, ma privea nedumerit. Si nu eram lasat sa spun nimic, sa explic ce si cum. Singurul care a cerut pentru mine acest minim drept a fost Doru Stanculescu. N-a avut castig de cauza, dar eu am notat spiritul lui de onestitate si nu l-am uitat. Dupa "sedinta" (terminata cu o demonstratie de maniera slide a lui Sorin Chifiriuc), Doru mi-a propus sa ne intalnim la un sprit, sa povestim ce si cum. Zisa si comisa, ne-am vazut peste cateva zile la el si in cinci minute ne-am lamurit. A si invatat o piesa a mea, anume In Sala Pasilor Pierduti. Dupa asta, la un cenaclu Flacara cantand-o in culise si Paunescu ascultand-o intamplator, s-a impresionat si a dat dispozitie sa fiu invitat la urmatoarea manifestare.

Acestea au fost deci circumstantele precedente participarii mele la cele trei turnee Flacara. Ce am observat eu acolo, indata ce am intrat pe holul etajului intai de la Casa Scanteii, unde se pregatea urcarea in autocar? In primul rand, neversosimil de multi artisti, sau mai bine zis participanti. Multa lume din provincie, care cu ii, care cu fote, care in camasui din panza de in, dar toti in jeans. Pe acesti oameni nu ii mana doar dorinta de afirmare in arta cantului sau a recitarii, ci in mod evident se agatau cu dintii de speranta unei cariere, pentru care erau gata la orice. Din aceasta lume saraca, plina de vise si neuroni, dar in egala masura de groaza esecului si a intoarcerii in mizerie sau anonimat, s-au ales pesemne si tinerii securisti la vremea lor, dar si primii folkisti provinciali. Ma uimea mai ales pretentia unora de a amesteca in subtirelul gen folk marea arta a cantecului popular, aducand satul romanesc pe varful unor boxe. Apoi am bagat de seama o anumita stratificare "sociala", crema, adica cei consacrati bucurandu-se de privilegii evidente. Celilalti aveau in schimb, multi dintre ei, o atitudine servila, dezgustatoare. Cu totii se plecau cu fruntea in pamant la aparitia sefului. Mai intai i se auzea vocea, caci se rastea amarnic, apoi se ivea pantecele, si la urma rasarea statura lui inalta, cu un cap mare inconjurat de carlionti castanii, oarecum pleostiti pe urechi in chip de plete. Pe unii, veniti din te miri ce indepartat colt al tarii cu sperante mari in traista, cine stie datorita caror pacate, ii da afara imediat, asa ca nici nu apucau sa urce in autocar. Actul brutal al izgonirii a insemnat totdeauna pentru Paunescu o satisfactie speciala, dar era doar una din formele de umilire cu care isi trata supusii.

Trebuie sa ma opresc putin si sa fac o precizare, ca sa nu las loc unor interpretari tendentioase. In ce ma priveste, conduita lui Paunescu a fost corecta si chiar mi-a parut ca regreta nedreptatea intamplata, privita insa ca o fatalitate. Dar se intamplau multe in cenaclu, mai cu seama in afara Capitalei, si greu de crezut ca le ignora pe toate. Subminat de o grandomanie gen Iorga, aservit certitudinii ca este un lider inascut, cu justificate privilegii, s-a dedat nu o data la acte regretabile. In ce masura il venera intr-adevar pe conducatorul slavit, in ce masura il pretuia apoi pe Nicu Ceausescu, ramane un mister. Ceva imi spune ca si-a vazut doar de propriul interes si s-a folosit de oameni si evenimente cu un oportunism orb. Inteligent, cu o memorie prodigioasa, cu o prezenta de spirit fara gres, s-a impartasit copios din binefacerile puterii. Astfel situat, a pus lunga falanga de folkisti mercenari sa ii popularizeze poeziile chiar si atunci cand isi da seama de penibilul compozitiilor comandate. Mare si tare atunci, mare si tare azi, cu succes evident in societate, Paunescu a esuat in a deveni un model. Este marea lui infrangere, atat in arta, cat si in viata. Iar ca pedeapsa finala, capitala, fiindca nimic nu ramane nejudecat, darul poetic i s-a luat.

Cum randurile de fata nu sunt asternute in chip de memorii, ma voi rezuma sa notez realitatile fara multe exemplificari. Ar fi si jenant fata de atati colegi, care poate intre timp au devenit oameni... Cateva nume vor fi insa imposibil de sarit. Asadar, sentimentul de jena legat de participarea la Flacara survine in primul rand in legatura cu semenii mei "muzicieni". Tocmai cu ei ma gandeam sa reformez lumea, de! Aveam sa cunosc insa si personalitati mandre, toate valoroase, dar in crancena minoritate. Ii amintesc aici doar pe Nicu Vladimir si pe Vali Sterian. Orice se spunea ori se canta la Flacara avea un cadru politic determinat. Poetul scria la randul sau in jug fata de autoritate, acesta fiind pretul puterii. Si arde-o cu traiasca, da-i cu Conducatorul, mai zi despre Carmaci, mai tranteste-o cu partidul. (cand a fost primit in PCR, a scris un articolas dizgratios intitulat "Cea mai frumoasa zi din viata mea"!), vai si amar… Totul era cuprins intr-un set de piese obligatoriu la fiecare manifestare. Ele se interpretau "con tutti", dar cativa insi monopolizau microfoanele pentru a ocupa prim-planul. Absolut nici unul nu credea in acele mesaje politice. Totusi le sustineau frenetic, de parca actiunea se desfasura intr-un film mut, importanta avand doar figura lor, alura lor, poza, reclama lor. Nici unul dintre artistii adevarati nu s-a pretat la atare circ, in schimb trepadusii dau navala. Se exhibau de pilda un Victor Socaciu, un Ducu Berti, Constantin Dragomir, Vasile Seicaru, Gil Ionita si numerosi altii. Isi castigau astfel o pozitie solida in ochii lui Grasu, dar si in ai notabilitatilor venite sa urmareasca spectacolele, ceea ce le aducea ulterior invitatii manoase la manifestari organizate local. Imi amintesc de o faza de la Braila, (oare?) cand Paunescu, vrand sa ne-o coaca lui Doru si mie, ne-a pus netam-nesam, pe cand trupa duduia deja in spatele nostru, sa luam principalele microfoane. Ne-am dus acolo, in fata, si taceam amandoi stereofonic, nestiind o iota din versurile acelor cantece "patriotice", macar ca le auzeam zi de zi si uneori de mai multe ori in 24 ore! Trupa de acompaniament zguduia stadionul, iar noi, cu mainile in san, ne uitam unul la altul si zambeam. Cam pe la masura a 30-a si ami bine, au sarit infine Vali Serban si Sile Seicaru parca, si da-i cu "Maria sa poporul" etc. Curios, Paunescu n-a luat totusi nici o masura disciplinara impotriva noastra, desi ne asteptam la niste amenzi usturatoare. Fie, dar cuvintele cu pricina nu le invataram nici pana azi.

Care erau avantajele randasilor muzicali? Aici ma refer nu doar la interpretii bucatilor pur politice amintite, ci si la nesfrsitul sir al celor ce cautau sa razbeasca indrugand doua-trei note pe canavaua poemelor paunesciene. Ei primeau in schimb cam de acestea: scutirea de armata sau satisfacerea stagiului militar intr-o unitate ce ii lasa in vesnica permisie, asiguararea unei repartitii in localitatea natala sau in Capitala dupa ispravirea studiilor, butelii de aragaz, recomandari la medici si paramedici celebri, indulgente la permisele de conducere si facilitatea de a le redobandi cand erau confiscate, prioritati la diverse achizitii de lux (masini, televizoare), spatii locative, indemnizatii considerabile. De pilda un batranel, un invatator bonom, parca in a doua deplasare a mea cu Flacara, biet ins imbracat in camasoi de in si bluginsi, cu o singura melodie in repertoriu, Caciula, de cum am intrat in camera de hotel repartizata intamplator in acea zi pentru noi, zice: "Horia, ai sa vezi multe aici, dar sa taci. Eu din turneul trecut mi-am cumparat o iepsoara"! Nicaieri nu se castigau parale ca la Flacara cea patronata de CC al UTC. Malversatiunile financiare erau la ordinea zilei. Una semnai, alta primeai. Banii se inmanau dupa bunul plac al sefului, fie in ziua specatacolului, fie cand si cand, fie la sfarsitul turneului. De multe ori socoteala nu iesea, ceea ce insemna ca fusesesi amendat candva, nu stiai cand. Te pomeneai uneori obligat la "donatii", caci de ex. venea ziua cutarui personaj important. In capul trebii sta contabilul Tata Medar, de cele mai multe ori lui datorandu-i-se asemenea initiative, cred. Tartor uns cu toate alifiile, turnator, onctuos, se bucura totusi de simpatie fiindca la sfarsitul turneului din mana lui primea omul caramida de sute. Individul mai avea un obicei infect. Dupa spectacol eram adesea invitati la masa de oficialitati. Se pregateau politrucii cu bunatati, mai ales ca grosul tot lor le era destinat, si nu ii costa nimic, ba mai si cosmetizau registrele de cheltuieli. Veneam franti de oboseala, uneori la trei dimineata, dupa sute de kilometri in autocar. Cand sa purcedem la ale gurii, Tata Medar incepea un discurs standard, ca trebuie sa fim recunoscatori partidului si oficialitatii prezente, sa le multumim, "fiindca la dvs. acasa, zicea, nu cred ca aveti asemenea sortimente pe masa". Iti sta dumicatul in gat, cat erai de flamand. Nu de putine ori, ca ruinare a ultimei urme de bun simt, ceea ce ramanea era impachetat si indesat in portbagajul sefului, ca "bucate de dus la tara, la Birca".

Dar in asemenea conditii, va intreba curiosul, de ce mai mergeai tu acolo? Exista un singur raspuns: nu banii m-au determinat, nu reclama, iar profitul intelectual nici atat, ci faptul ca la Flacara se adunau intr-adevar cei mai buni din bransa. Se ivisera si cateva injghebari similare, concurente, intre care un cenaclu condus de Lucian Avramescu. Mi se spunea sa merg acolo, atmosfera fiind mai lejera, artistii respectati, indemnizatia atragatoare. Mi-a fost cu neputinta. Greii, de tagma carora ma tineam, evoluau ori la Flacara, ori pe cont propriu. Nu cunosc nici un exemplu de artist important care, fie plecat de buna-voia lui, fie dat afara din Cenaclu, sa se fi transbordat in vreo ambarcatiune culturala obscura. S-a tot afirmat ca Flacara a avut o contributie pozitiva prin culturalizarea tineretului semianalfabet. Ca acolo asculta el poeme de Esenin, ori cate un sonet de Shakespeare sau o Scrisoare a lui Eminescu. Ca acolo isi recitau poemele multi autori contemporani de vaza, ca Nichita Stanescu sau Ioan Alexandru. Ca era un fel de scolarizare. Nu mi s-a parut. Eu am vazut stadioane intregi indobitocite, am vazut zeci de mii de tineri repetand mecanic refrene comuniste rudimentare, am vazut brutalizarea constiintelor si macularea ideologica in plina actiune, cu atat mai blamabila cu cat se adresa unor nevinovati. Prosti vor fi fost ei destui, insa cu siguranta intrau mai curati sufleteste decat ieseu de la manifestarile Flacara. Iar eu, nefericitul, participam la atare tarasenie.

Cat nationalism s-a invatat acolo? Ma rog dumneavoastra - zero absolut. Vorbe goale, zarva dansanta, in totala absenta a fortei exemplului. Junetea vedea pe scena doar insi vrednici de invidiat, caci colindau tara, suceau capete, castigau bine, o dolce vita. Mai vedea si un poet trupes, bucalat, lacrimand in timpul recitarii propriilor poeme, alintandu-se, amenintand cu sistarea manifestarii ca sa auda strigand multimea rugatoare: "Adrian, nu pleca, Adrian, te iubim!". Proba s-a facut la schimbarea din 1989. A auzit oare cineva pe strazi in acele zile de foc vreun refren de la Flacara? (Intrebare indreptatita de revendicarea unui "revolutionarism" ce ar fi pregatit democratia) Daca insa ni se raspunde ca nu era vreme pentru asa ceva, fiindca se tragea, intrebam iarasi: de ce n-au rasunat fostele succese cenacliste nici in Piata Universitatii si nici macar la manifestatiile pro-Iliescu? Unde erau acele multimi ce le fredonasera? Unde erau autorii? Randurile de fata sunt doar reflectarea experientei mele si n-am suficienta sa impun concluzii finale, decisive. Am acoperit cu un val gros chestiuni urate, nedemne, am ascuns identitati si deveniri, violente, fapte virtual penale. Las altora temeritatea de a se lauda cu gloria de la Flacara, cu asemenea spectacole si amanunte de culise. Eu unul, pentru a fi participat chiar numai pasager, ma scuz.