|
|
|
|
 |
Bob Dylan si folkul romanesc
Acest personaj, pe numele sau adevarat Fred Zimmerman, evreu din SUA,
a contat in anii '60-'70 ca port-drapel al miscarii hippie. Omul lupta
asadar pentru pace, pentru nonviolenta, pentru experimentele narcomane
si amorul liber. |
|
|
Cumpara CD-uri cu acest artist |
Cu un dar aparte de
a compune teme accesibile, cu o expresivitate franca - la inceput -, a
cucerit America si apoi lumea fara ca cineva sa inteleaga bine ce se
intampla. Tineretul era cucerit de limbajul lui direct, de accentul
sudist, de nonconformismul interviurilor si mai ales de aparitia
originala: un om cu o chitara si o muzicuta cucerind multimi. Parea ca
sosise in fine Profetul noilor vremuri, iar noul val il situa pe scara
valorica foarte aproape de Beatles, Stones sau Priesley.
|
Alte articole cu acest artist
|
|
Ringtones cu acest artist |
|
Logo-uri cu acest artist |
|
Bilete la concertul tau preferat |
Asa cum se petrec lucrurile cu absolut toate numele mari din muzica,
personajul a fost sprijinit in mod ocult de presa si politica
oficinelor. I se faurea o imagine de erou al drepturilor civile, de
excentric simpatic si surprinzator, de minte sclipitoare. Era evaluat
ca poet redutabil, in linia lui Dylan Thomas, din numele caruia si-ar
fi extras pseudonimul artistic. Intr-un cuvant, o forta.
Cu timpul, icoana aceasta s-a aburit considerabil. Mai intai, omul a
renuntat la aparitiile folk pur-sange, voce-chitara, in traditia
folksingerilor americani de stanga ai anilor 30. Ea ii daduse vreme de
ani buni aparenta de simplitate si sinceritate proprie cetateanului
simplu, dar lucrurile evoluau si exista o mare presiune din partea
grupurilor rock si a celor country in favoarea concertelor de forma
solist-trupa. Schimbarea a fost considerata la vremea respectiva o
tradare a folkului, chiar daca pozitionarea sa alaturi de The Band i-a
adus noi lauri. Au existat destui fani care inca de atunci l-au
abandonat definitiv. La noi era insa adulat cu o lipsa de simt critic
induiosetoare. Iata de ce: Dylan reprezenta in primul rand occidentul
cu valorile si civilizatia lui; apoi era simbolul noii generatii si a
te ralia imaginii lui insemna a te inrola cumva in brigazile
anticomuniste (care isi spuneau antioficiale); moda il impunea; infine,
talentul muzical real al personajului, atat cat i-a lasat Dumnezeu,
sustinea o atitudine de suporter. Dar Dylan a devenit destul de curand
comercial. Si cam pe panta asta se afla cand s-a auzit de el la noi,
mai intai printr-un personaj absolut necunoscut, pe nume Jack Hustin
sau asa ceva, un francez ce poposise la festivalul Cerbul de aur .
Artistul canta acompaniat doar de propria chitara si de muzicuta,
fixata interesant pe un mic jug metalic, sclipitor. A cucerit sala in
doi timpi si trei miscari, lasand in urma o frumoasa amintire, dar si
mentionarea lui Dylan ca profesor si mentor al sau. Tot ce au avut
primii folksingeri romani de la vestitul cantaret a fost frazeologia.
"Cantam un gen nou, folk, asemeni americanului Bob Dylan, ca el suntem
antirazboinici (referire la conflagratia din Vietnam), purtam adidasi,
pantaloni evazati si camasi inflorate". Nici o idee, nici macar un
singur refren al bardului perciunat nu se canta cu cap si coada, fidel.
Imi aduc aminte amuzat de hipiotii din Cotroceni, (vai mie!) cei ce
purtau doliu la moartea lui Brian Jones, cei in randurile carora nu
patrundeai daca nu tineai cu grupul Stones si nu iti puteai innoda
parul sub barba, cum ascultau inebuniti noul hit al lui Dylan - Like A
Rolling Stone -, traducand fantezist "ca un membru al trupei Stones",
in loc de "ca un ratacitor"!!!
A venit apoi unul din baietii lui Camil Petrescu, tot Camil pe nume,
la casa de cultura a studentilor Grigore Preoteasa, in club, unde se
produceau cateaodata trupa Olimpic 64 si Ciabi Zaharia, cu Piki
Inglesis alaturi de Adrian Ivanitki, si unde debutau pe atunci, dupa
cenaclul litarar de duminica dimineata, Mircea Popa si Dan Oprina
interpretand o piesa folk lunga, foarte disperata si plina de zarva,
al carei refren bacovian zicea: "barbar canta femiea aceea". Camil
Petrescu Jr., dara, a adus un volum mare, gros, cartonat, cu textele
melodiilor lui Dylan. Am ramas toti muti, nu fiindca intelegeam ceva
din ele, ci fiindca aspectul cartii era impresionant si ne da
certitudinea ca autorul haladuieste in zona geniului. Proprietarul
cartii emigrand in State, documentatia s-a dus. A iesit la viata
folkul nostru, un Tudor Gheorghe - fara parinti artistici cunoscuti -
si cei mai multi dintre autorii totali ce aveau sa faca gloria genului,
toti revendicandu-se formal de la Dylan… si nici unul dintre ei stiind
vreo piesa a lui; o mai ameteau cu Blowing In The Wind, netradusa inca
si zisa intr-o macaronica proprie, in acea "engleza de balta" folosita
in interpretarea marilor hituri mondiale si de trupe, precum si de
cvasitotalitatea compozitorilor rock, atunci cand imaginau primul
stadiu al melodiei. O data cu distrugerea liniei genuine a folkului
prin oficializare ca "muzica tanara", autorizata "de partid si de
stat", aflata sub controlul direct al comitetului central UTC si in
atingere fatala cu Adrian Paunescu, figura lui Dylan a fost declarata
ca acceptata.
De ce au facut comunistii asemenea miscare? Doua au fost cauzele. Mai
intai actiona influenta iudeo-masoneriei, permanent prezenta in viata
politica romaneasca, insusi Ceausescu fiind membru in loja italiana
Propaganda due. Apoi exista mesajul antirazboinic, util in vederea
retragerii americanilor din Vietnam (in acea epoca s-a atins maximumul
expansiunii comuniste), dar si indemnul la nonviolenta generala, care
asigura pacea interna. Un esec destul de neplacut insa: desi Adrian
Paunescu indemna tinerii sa se iubeasca pe tunuri, ei refuzau sa o
faca. Si adevarul este ca dezmatul global de pe stadioane la
manifestarile cenaclului Flacara este o gogoasa inventata fie din
invidie personala, fie din considerente politice. Tinerii anilor
'65-'85 aveau un singur mare viciu, substitut plebeu al drogurilor,
dar departe de a fi raspandit in egala masura cu narcomania
occidentala: alcoolul. Acei juni ascultau acum Blowing In The Wind,
bucata tradusa de Paunescu prin "vanare de vant". Prospetimea aparenta
a sintagmei a avut un succes imediat. In fapt, ea preia partial
adagiului biblic "desertaciunea desertaciunilor, toate sunt
desertaciune si vanare de vant". Cu asta a inceput si s-a sfarsit
cultura folk a acelor vremuri pe meleagurile noastre, in totala
ignoare a mesajelor unor artisti ca James Taylor, John Denver, Cat
Stevens, Leonard Cohen sau Donovan. Ba, sa nu mint, Joan Baez s-a
bucurat de publicitate aproape egala, Donna, Donna fiind tradusa tot
de Adrian Paunescu; piesa povesteste cum erau dusi evreii in lagare cu
niste mijloace de transport foarte proaste, vagoanele pentru vite, si
cum, vazand o pasarica in zbor, visau la libertate. Joan Baez este si
ea o talentata interpreta evreica americana. Bucata era cantata la
Flacara de Victor Socaciu, pe atunci capetenia supusilor paunescieni.
Nu ma pot opri sa pomenesc aici o istorie nostima cu acest folkist (caci
nu stiu de se va ivi alt prilej). Avea "Grasu", cum i se spunea
poetului conducator, un vraci cu care bantuia prin tara, luat la
remorca cenaclului, Popa numele sau. Puteri speciale, talente
paranormale, chestii. La Targu Mures aflandu-ne, ofta Socaciu al
nostru in mod sensibil pe cand se producea cu aceasta Donna Donna,
insa tristetea sa era bineinteles un joc de scena. Cum ispraveste,
capatand frumoase aplauze si chiar un bis, apare pe culoarul din
spatele scenei rosu de multumire si cu obrajii in lacrimi de
satisfactie (dar poate din compasiune pentru soarta evreilor, cine
poate sti?). Vraciul Popa aflandu-se prin preajma si cam fara treaba,
ii spune: "Mai baiete, dar bine arati, sanatos-tun. Vino un pic sa te
palpez". Socaciu, vesel de succes si nevrand sa refuze intr-un
asemenea fericit moment, se supune. Si il palpeaza Popa pe fata, il
tot palpeaza, la un moment dat incepe a stramba din coltul gurii. "Tinere,
zice, simt gust de iod pe varful limbii, nu-i a buna". Intre timp, lui
Socaciu ii trecuse buna dispozitie. Popa tacea si isi plimba palmele
pe fata lui in niste pase magnetice cand lente, cand rapide. Mai tusea
din cand in cand, ganditor. Toti de pe acolo ne stranseseram in jur
curiosi. Socaciu arata acum alt om, dar tot nu pierdea curajul. La
urma, nemaisuportand tensiunea, izbucneste: "Ce se intampla, domnule
Popa, ce am?" Liniste adanca mai intai. Apoi: "Nu mare lucru,
esti surd de o ureche". Victor, bietul, albeste si transpira. "Adevarat",
raspunde ca in transa. "Ai suferit de o otita netratata in copilarie
si de acolo ti se trage". Dar cum Socaciu parea ca isi inghitise limba
si privea in laturi melancolic, vraciul ridica glasul: "Ma auzi ce-ti
zic?" Atunci am izbucnit toti in hohote. A zambit cam galben si
folkistul, ce era sa faca? Astazi, Victor Socaciu, membru PSD, a ajuns
cu un album pe piata orchestrat de muzicianul aulic Ionel Tudor,
urcand chiar pana la rangul de madular al Uniunii Compozitorilor. Asa
a invins el vechiul handicap.
Folkul romanesc s-a dezvoltat pe directii proprii, izolat, intr-un
paralelism suveran fata de productiile genului din strainatate. A
venit si vremea unei abordari mai intime a imaginii lui Bob Dylan si
au facut eforturi meritorii sa ii traduca textele atat Alexandru
Andries, cat si Florian Pittis. Stradania lor a ramas fata urmari. Nu
se poate cunoaste daca acele versuri au fost citite de oamenii din
bransa sau nu. Fapt este ca nu au influentat creatia folk in nici un
fel. Cat despre folksingerul american, a tot starnit mirari si
controverse. Inconjurandu-se de un mister hieratic, nu lasa nici pana
azi sa se stie de a fost insurat candva sau nu. Mai grav, s-a aflat
ca, de unde lupta vijelios pentru pace, detine actiuni importante la
fabrici de armament. Aici s-a spart imaginea lui ca erou, coborand la
nivelul artistilor inseriabili, clasati dupa boxoffice, batandu-se
pentru reclama. Nu de mult i s-a aranjat la Paris un concert
important, dar necumparandu-se bilete, s-a retras cu scuza unor
neplaceri stomacale. Un alt concert i s-a organizat chiar la noi, iar
la el au participat, in public precum anunta presa, trei crai de la
rasarit: Berti, Pittis, Alifantis. Sa-i pretuim. Poate ca ei
reprezinta firava si cea din urma speranta a romanilor de a mai afla
ceva vreodata despre transoceanicul artist. N-avem noi noroc si pace,
asta e.
Horia Stoicanu
www.horiastoicanu.com
|
|
Arad
